Viaţa ca o nevroză

Cea mai nocivă substanţă pentru psihic este doza zilnică de monotonie. Cel mai expus plictiselii este cel care trăieşte la întâmplare: din rândul lor se recrutează cel mai adesea depresivii. Socrate spunea că a trăi pentru bine e mai presus decât a trăi pur şi simplu.
Ca să scapi de depresii în viaţă trebuie să ai un ţel, o pasiune sau cel puţin un hobby . Acestea elimină din capul locului monotonia şi plictisul; cel care nu are un ţel în viaţă şi trăieşte de azi pe mâine ajunge la filozofia pesimistă, aceea a absurdului vieţii, anume că viaţa e o veşnică rotaţie în cerc, că zilele omului se aseamănă una cu alta ca gemenii, că existenţa nu are sens, nu are înţeles, şi, nici temei spre a fi trăită.


Schopenhauer, pornind de la voluntarismul său, vede existenţa ca fiind lipsită de noimă. El pleacă în construcţia filosofică, nu de la suferinţă spre a explica lipsa de sens a vieţii, ci de la plictiseală, de la blazare, de la renunţarea da mai dori ceva de la viaţă. De la lipsa oricărei dorinţe se ajunge la pesimism. Plictiseala se instalează când psihicul ajunge la saturaţie, când constată că nicio dorinţă nu mai poate fi cu adevărat îndestulată şi atunci renunţă la a mai dori ceva. Această blazare duce inerent la suferinţă, căci renunţarea la a mai dori înseamnă ,,negarea de sine’’ şi dacă nu mai există nimic prin care voinţa să îndestuleze dorinţele, atunci singura scăpare de suferinţă este evadarea în neant.


Prin această teză pesimistă asupra vieţii, Schopenhauer ne dezvăluie, de fapt, o depresie a personalităţii sale: ajuns la o vârstă înaintată când probabil a scris acest eseu într-o retrospectivă a vieţii, filosoful, suficient de bogat, care îşi satisfăcuse toate plăcerile vieţii ,ajunge să nu mai dorească nimic(experienţa cu croitoreasa aruncată pe scări e dovada a nevrozei sale) .




Prin teza lui pesimistă noi întrevedem pesimismul omului la o anumită vârstă, o anumită viziune asupra omului ajuns la vârsta a treia, când dorinţele scad vertiginos odată cu puterea de a le satisface. Ce şi-ar mai putea dori un om ajuns într-o ultimă etapă a vieţii? Ce dorinţe mai poate avea în această etapă a vieţii, fie că a gustat sau nu din toate voluptăţile vieţii. Pentru această vârstă (chiar dacă omul vârstnic ar mai avea vreo dorinţă), nici o dorinţă nu mai are voluptatea miracolului pentru prima oară. Această saturaţie de plăceri, conduce inerent la renunţarea de a mai dori ceva. La vârsta senectuţii omul devine tot mai depresiv şi în aceeaşi măsură pesimist. ,,negarea de sine’’ este determinată de vârsta înaintată şi de suferinţele provocate de bătrâneţe: cum spune poetul Păunescu în ,,Rugă pentru părinţi’’: ,,Plini de boli şi suferinzi. Ne întoarcem în mormânt…’’ Starea depresivă a omului se accentuează odată cu înaintarea în vârstă. Pesimismul este filozofia bătrâneţii, optimismul a tinereţii.


Suferinţa se instalează asupra lumii ca o fatalitate. Pesimismul lui Schopenhauer ne aminteşte de legenda greacă a Silenului prin care Nietzsche explica naşterea tragediei la greci. A te bucura prea mult de viaţă, a deveni un exaltat al împlinirii dorinţelor şi a trăi plăcerile la extrem, are ca revers moartea timpurie. De aceea, toate plăcerile şi neplăcerile vieţii trebuie să fie în echilibru, orice exaltare într-o direcţie sau alta duce inerent la tragedie. Grecii ştiau foarte bine ce voia să spună al doilea dicton al oracolului din Delfi: ,,nimic în exces’’. Ei cunoscuseră nu numai viaţa înălţătoare a Olimpului, dar şi spaimele şi grozăvia vieţii. Pentru a suporta viaţa ei au pus spaimele şi grozăviile vieţii în creaţia tragediei.


Orice exagerare, orice extremism conţine negarea lui. Nu poţi trăi numai în plăceri, aşa cum nu poţi trăi numai în suferinţă. Însăşi programul genetic este astfel conceput ca să ne menţinem pe calea de mijloc. Este modul de autoreglare a minţii umane de a nu se auto-programa doar pentru ascetism sau numai pentru hedonism. Orice exagerare te scoate în afara umanului şi deci a comunităţii în care trăieşti.


Abstinenţa, ca şi plăcerile senzoriale sunt posibile, acceptate şi chiar recomandate, dar pentru scurte perioade de timp. Chiar biserică indică asemenea calendare de alternanţă a postului şi a dezlegării la plăceri, de altfel, foarte necesare pentru sănătatea fizică şi mentală a omului. Alternanţa în cursul unui an a unei treimi de timp de post şi a două treimi de timp de dezlegare la plăceri nu credem că este o exagerare. Dimpotrivă credem că este cel mai bun regim de viaţă. Este cel mai bun regim de reciclare a vieţii. Omul trebuie să se recicleze, căci sănătatea morală depinde în mare măsură de sănătatea fizică, iar cea fizică de cea morală.


O armonizare a mucii cu distracţia este o modalitate benefică care ajută la evitarea nevrozelor. Până şi filozofii au adoptato. Hume, spre exemplu, a constat aceasta din propria sa experienţă. ,, Se întâmplă din fericire că, în timp ce raţiunea e incapabilă să împrăştie aceşti nori, natura însăşi e capabilă să mă vindece de melancolie şi delir filosofic, fie slăbind respectiva înclinaţie a minţii, fie prin vreo îndeletnicire sau impresie veselă a simţurilor mele, care alungă toate aceste himere. Iau cina , joc o partidă de table, fac conversaţie şi mă veselesc cu prietenii mei, şi când, după trei sau patru ore de distracţie, aş vrea să mă întorc la aceste speculaţii, ele îmi apar atât de reci, de forţate şi de ridicole, încât nu mă lasă inima să pătrund mai departe în ele. (Tratat asupra naturii umane). O sănătate psihică şi morală bună determină menţinerea unui corp sănătos. Odată cu accentuarea depresiilor corpul începe să se deformeze: un depresiv, fie se refugiază în mâncare ( bulimia e o modalitate inconştientă de apărare împotriva lumii ostile), îngraşă peste măsură, fie în alcool(un mod de apărare împotriva anxietăţii)sau anorexia care duce la slăbirea peste măsură.


Monotonia vieţii, plictisul duc de regulă la depresii şi la îngrăşarea peste măsură. A nu şti ce să faci cu timpul este cea mai serioasă problemă a omului modern. Când nu ştii ce să faci cu timpul viaţa devine absurdă. Viaţa devine absurdă, în viziunea lui Camus, Mitul lui Sisif, când nu-i găseşti un sens. În vreme ce animalele trăiesc pur şi simplu, omul are nevoie să găsească vieţii un sens. Camus susţine că lumea în care trăim nu reuşeşte să ne satisfacă nevoia noastră de sens. De aici absurdul existenţei. Mai pragmatic, filosoful american Thomas Negel, susţine că omul realizează absurdul vieţii din ,,discrepanţa evidentă între pretenţii sau aspiraţii şi realitate.’’ (Thomas Nagel – Veşnice întrebări, Ed. Bic All, Bucureşti, 2004). Nu suntem de acord cu această viziune al lui Nagel despre absurd, căci discrepanţa ne conduce la psihologia eşecului, a marginalizării individului, nu la filosofia absurdului. Abia în forma mentis nevrotică omul începe să vadă viaţa ca fiind fără sens, adică absurdă . Eşecul induce vrând-nevrând, depresia. De regulă, eşecul apare din discrepanţa mijloacelor ( a capacităţilor fizice, mintale şi scopul propus). Când nu găseşti un scop, viaţa devine fără sens. De aici – filosofia absurdului, a lamentării existenţiale şi a refugiului. Salvarea vine, fie în aderarea la o sectă( cele mai multe conduse de nevrotici sinucigaşi) , fie în drog, alcool, mâncare, fie ca în cazul, cel mai recent mediatizat la TV, al profesoarei ,,îndrăgostite’’ de Mircea Badea. Este evident că femeia, nevrotică, a făcut o fixaţie pentru acesta ( au fost nenumărate cazuri, când persoane nevrotice, îndeosebi bărbaţi au făcut o fixaţie pentru vreo actriţă, iar refuzul acesteia de a răspunde obsesiilor sale a costat-o viaţa).


Obezitatea, la americani şi la toate popoarele superdezvoltate, este şi consecinţa nevrozelor unei societăţi tot mai ostile , prin individualismul extrem promovat de democraţie şi absenţa ritualurilor de socializare. Misa e un exemplu de reacţie firească la absenţa ritualurilor de socializare. Comunismul şi fascismul au avut profunde consecinţe economico-sociale negative, dar din punct de vedere al ritualurilor a răspuns extraordinar de bine nevoii psihologice de ritual a omului( prin varii organizaţii de tip paramilitar). Aderarea oamenilor la ideologiile extremiste nu a fost doar o iluzionare, ci atracţia a fost exercitată şi de nevoia de ritual a omului, nevoie pe care democraţia nu i-o satisface decât într-o mic măsură.


Ritualul este considerat de Socrate ca fiind una din cele patru ,,nebunii divine’’ şi este arondat protectoratului lui Dionysos. În societăţile primitive, ritualul este permanent manifest, spre deosebire de societăţile culturale. Într-o societate democratică , în care individualismul este modul firesc de a exista, ascensiunea economică şi socială , nu este a omului valoros şi moral, ci este a insului lacom şi perfid. Această deficienţă a democraţiei face din omul obişnuit, să simtă abandonat în voia sorţii, la confluenţa dintre forţele de constrângere ale statului şi libertinajul conferit de viaţa interlopă.


Foamea exagerată, spre exemplu( şi insist pe asta, fiindcă ,,ieşirea la iarbă’’ verde cu mici şl bere a devenit o frenezie naţională - un mod de refugiu în faţa izolării tot mai accentuate a individului) este o cauză primă a nevrozei de masă. Foamea exagerată este o consecinţă a depresiei – a mânca, a-ţi umple stomacul peste măsură este un mod de a-ţi asigura securitatea împotriva lumii ostile.


Pentru menţinerea unei armonii între psihic şi fizic este necesară o anumită disciplină de viaţă. Este o disciplină simplă care se bazează pe voinţa de-a nu-ţi încărca stomacul şi ficatul. Acest regim, spune unul din primii specialişti în check-up, dr. Panthė păstrează spiritul liber, integritatea voinţei şi stimulează emotivitatea. Dr. Panthė, care şi-a început cariera sa în diabet, a avut ocazia să constate efectele catastrofale atât morale cât şi intelectuale ale acestei boli provocate de excesul de zahăr asupra pacienţilor săi, cel mai adesea obezi. La rezultate similare a ajuns şi dr. Ana Aslan. Ea a pornit de la reumatism şi a arătat că această boală afectează nu numai fizicul, dar şi intelectul în aceeaşi măsură. Orice boală fizică este începutul unei depresii. Orice depresie este şi începutul unei afecţiuni fizice. La oamenii care trăiesc doar pentru a trăi, care trăiesc de azi pe mâine, fără o ţintă precisă în viaţă, durerile morale instalează treptat, nevroza, fără s-o conştientizeze. Monotonia vieţii, plictiseala generată de această monotonie duc la iritare, nervozitate, răspuns răstit, critica nedreaptă mai cu seamă la adresa tinerilor, nemulţumirea de sine; toate acestea devin comportamente definitorii ale persoanei nevrotice. La un moment dat, toţi încep să-i devină duşmani: nevasta, copii, părinţii, vecinii, căci angoasele copilăriei se amplifică şi îl fac tot mai depresiv pe măsură ce înaintează în vârstă. Lumea în general devine ostilă şi atunci cei mai mulţi, mai mult sau mai puţini depresivi vor să evadeze în acea uitare de sine, în muncă, în creaţie , sau cum fac cei mai mulţi, în alcool, în drogul zilnic care după un timp generează dependenţa, devine obsesie şi automatism; numai vederea unei sticle sau a unui pahar declanşează automat dorinţa de a bea un pahar, şi încă unul,… şi încă unul… Este consecinţa directă a depresiei. O explică genial Baudelaire în poemul său in proză. ,,Îmbătaţi-vă! Trebuie sa fii totdeauna beat. Totul e în aceasta: e unica soluţie. Ca să nu simţi oribila povară a Timpului care iţi zdrobeşte umerii şi te pleacă la pământ, să vă îmbătaţi mereu. Cu ce? Cu vin, iubire, poezie sau adevăr, cum vă place. Oricum, îmbătaţi-vă!” Ca să nu simtă povara oribilă a Timpului care îţi zdrobeşte umerii, trebuie să uiţi de tine însuţi. Ca să uiţi trebuie se te refugiezi în ceva dincolo de tine, altfel nu mai găseşti vieţii nici un rost şi existenţa devine absurdă. Nu puţini apelează la soluţia finală ca la o eliberare din închisoarea vieţii. Chiar Baudelaire, poetul blestemat într-o fază de depresie accentuată a încercat actul sinucigaş în cabaretul în care îşi bea zilnic absintul. ,,Mă omor fiindcă sunt inutil şi periculos mie însumi. Mă omor fiindcă mă cred nemuritor şi că sper…(I,80 Şi, se pare că a încercat într-un cabaret, să-şi străpungă pieptul cu un cuţit.’’ ) (Alexandru Olaru – Studii de psihopatografie, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1996, p.38). Evadarea în neant este un gest al disperării care vine din interior, o imposibilitatea de a opri angoasele şi de a schimba lumea reală, care-i apare depresivului tot mai ostilă. Lumea asta e creată pe fundamentul iubirii. Cu toţii avem nevoie de iubire. Or, nevroticul crede că nu mai este de nimeni iubit, că e singur pe lume, abandonat. Îşi plânge singur de milă. Pentru a se trezi la viaţă îi trebuie un şoc. Fiecare devenim mai mult sau mai puţin nevrotici, căci monotonia vieţii instalează plictiseala şi atunci totul devine searbăd şi de ne-suportat.