Faceți căutări pe acest blog

duminică, 25 noiembrie 2012

La ferma de struți





Vasile Anton Ieșeanu, Iași,  25 noiembrie 2012
    

Video: Culorile toamnei



Culorile toamnei adânc mă-nfioară,
Îți mai aduci aminte?!... Aici întâi ne-am sărutat
Ne plimbam romantici pe-alei odinioară
Ce mai femeie erai tu și eu ce mai  bărbat!...

C-an basmul tinerețe  fără bătrânețe 
Nemuritori păream ... și ce  cutezători   
Trăiam din plin farmecul vieții,  nicio tristețe…
 De boli sau bătrânețe eram  nepăsători.
      
Culorile toamnei,  azi, nostalgic mă-nfioară,
Îți mai aduci aminte?!...Aici  întâi ne-am sărutat,
Ne mai plimbăm la fel cum ne plimbam  odinioară
Dar tu nu mai ești… femeie, eu nu mai sunt bărbat...     
 
     Vasile Anton Iași, 25  noiembrie  2012           

marți, 13 noiembrie 2012

Magicianul și Sacerdotul - partea a doua (Zaharia Stancu - agent al siguranței?!)




          „Margareta,…, Margareta!...” îmi  repetam în gând, o fi Margareta din Faust al lui Goethe?! …   Dar maestrul …, maestrul… , cine-i  maestrul în Faust?!”                                                                                                             Glasul cunoscut îmi aducea  în minte  o  poetă ieșeancă,  dar  deși   îmi  suna cunoscut nu-mi aminteam numele ei. O să-mi amintesc cumva. Părea  glasul unei poete care scrie  poezie neagră, dar nu eram sigur,  o poezie  ce ține  de subcultura goth,  adulată de  rockerii  punk și emo, ceva  legat de  întuneric,  morbid  și  eroticul violent.  Dar de ce i-a dat numele Margareta?                            
   Să se ocupă poeta  oare   și cu magia?  Văzând,  probabil, că nu prinde,   la adolescenții români, poezia neagră, poeta  încearcă să atragă  atenția   prin practicarea magiei.
De ce  oare  m-a dus gândul  până a o bănui pe poetă  de  practici vrăjitorești? Doar pentru că  scrie o poezie neagră? Sau că femeile, îndeosebi, sunt înclinate  spre ocultism.  Bine, dar filozofia ocultă e dominată de bărbați de  la   Simon Magul  cu gnoza lui   până la  Nostradamus cu  profețiile  din Centuriile sale.   Bărbații  sunt doar teoreticieni, adevăratele practicante ale magiei sunt  femeile. 
 Dacă  pisica e albă,   mi-am  zis,    ignorant în   probleme de  vrăjitorie, înseamnă că  se ocupă cu magia albă. Și de ce? Spre a  se  învălui într-o aură de mister mediatic în ideea de a  atrage cititorii emo și goth?    Nu-i de-ajuns  că  poezia ei exaltă spiritele întunericului?!                                                            
 Altădată, în  vremurile culturii strigoiului la noi,  ar  fi dat  fiori de groază poezia neagră și poate ar fi avut succes; acum însă nu  provoacă  nici măcar fior est-etic. Nu prinde la români   genul morbid. Dacă unii   adolescenți  români  adoptă  subcultura  goth sau emo  o fac mai mult pentru a epata decât pentru o trăire  autentică.                                                                                                 Suntem un popor de esență  latină  -  cald, contemplativ și   vesel.  Însăși tricolorul  arată  un fond  al inconștientului  mioritic  puțin morbid     - romantic, impetuos, iubitor de  viață   -  roșul;  melancolic,  invidios și gelos -  galbenul; deschis, visător   și contemplativ - albastrul.                                                         
    Poate la nemți  și la alte popoare  care  au culoarea neagră  pe drapele și în suflete să prindă poezia neagră. Negrul, în viziunea psihanalitică, are semnificația tristeții, despărțirii, singurătății, sfârșitului,   o culoare apocaliptică  pe care nu prea o găsim  pe plaiurile mioritice. Nemții au dovedit  manifest,  în  cele două mari conflagrații devastatoare, ce înseamnă negrul  în sufletul lor.
Poeta ar trebui să-și caute cititorii  în alte spații culturale!  Aici pe plaiurile  mioritice  nu va  fi citită, decât  poate de persoanele  depresive.  Poemele ei sunt prea   negre pentru sufletul românesc.                                       
 Doamne, îmi zic, la ce se   pot  deda poetesele astea  pentru o mică și vană glorie! Dar oare numai cu magia albă se ocupă? Nu cumva  e tentată și de magia neagră?! Cu siguranță, de vreme ce cantonează în emisfera  întunecată a  spiritualului,   e atrasă și de   magia neagră.                                                   
 Dar este pisică albă un simbol al magiei? Poate-i  doar  un animal de companie și eu o bănuiesc de practici oculte.  Femeile,  mai mult  decât  bărbații,  au capacitate psihomentală de transfer al  libido-ului, de la uman spre lumea  animală. Așa  numește Freud acest proces de simbioză al omului cu  animalele (de regulă  câini  sau pisici) sau păpușile  în cazul fetițelor.                                    
 La bărbați,   transferul,   strămutarea  stării afective are, de regulă,  drept obiect mașina,  fotbalul  sau alte  ciudățenii  tehnice. Pe vremuri era  pușca și calul…, sabia  și turnirurile,   arcul cu săgeți  și vânătoarea, dar să nu  mergem prea adânc  în evoluție simbiozei, că doar nu facem aici istoricul ei …                     
 Femeile  au rămas constante  în acest fenomen de transfer, au ca obiect al simbiozei, de regulă, două animale de companie – câinele sau pisica. Ne  confirmă  asta Ion Luca Caragiale în cea mai sublimă schiță a sa   -  Bubico                               
           Și totuși,   simbolistica  europeană a asociat  pisica  cu diavolul. Oare  pe  nedrept a asociat-o cu Satana?! Se pare că pisicile  atrag energiile negative și poate   din acest  motiv intuiția colectivă a mers spre asemenea corelații.
         De  ce Margareta era așteptată de maestru? O fi Margareta din romanul lui Bulgakov?  Cum ajung acasă, îmi propun  în gând, am  să recitesc  romanul  lui Bulgakov  -  Maestrul și Margareta.                       

         Am urcat scările la biroul lui Emilian, am bătut la ușă și la exclamația lui,   Intră!  -  am  pătruns  în  încăpere.  Am crezut că-l găsesc singur, dar  am  dat  peste poetul  Horia Zilieru și un anume Tudor Hatmanu, contabil la  editura  „Junimea”.                                                                                               Emilian stătea  la birou înconjurat de o mare de cărți într-o dezordine ordonată și doar de el știută  -  cărți pe birou, pe  pereți într-o bibliotecă  improvizată. Pe birou, în fața lui, revistele  Cronica literară  și  Convorbiri literare  la care are rubrici permanente. În fața lui stăteau cei doi  pe singurele  două scaune, înconjurate  și acestea de cărți.                                                               „Raiul meu”, așa  numea  biblioteca   scriitorul  argentinian Jorge Luis  Borges.  Și cred că același sentiment  edenic  îl simte și Emilian, cum îl simt  și  eu și  toți acei oameni  care iubesc cărțile.  În acest  eden al cărților,  în această  grădină a deliciilor  spirituale, Emilian pare un magician ce vrea să inițieze cititorii virtuali  în  arta cuvântului.                                                                             Îi adusesem, într-o  pungă de plastic,  două pet-uri  de vin negru  producție nouă. Cu această ocazie i-am  înmânat   și  cartea mea de eseuri  -  Cum să scriu un eseu…, pe care mi-o ceruse  în tabăra de la Avrig.                                     â

   „Maestre,  îl întreabă  Emilian  pe  Horia  Zilieru,   bei un pahar de vin de la Vasile Anton? Maestrul face semn că vrea. Emilian  îi toarnă, dar  știindu-l cât de pedant este, îl avertizează: „Ai grijă că vinul din  anul acesta pătează!”  „E mai mult cabernet  vinul de anul acesta…, din cauza secetei!”, justific eu culoarea întunecată a  vinului ce lasă urme de cerneală.                               

   „În tabără de la Avrig, zice Sacerdotul,  după  ce  sorbi o  gură de vin, nu fără o nuanță de reproș,  mi-a  băut o sticlă de Courvoisier…” „Ei, îi replică Emilian, doar n-a băut-o Anton  singur…  Am băut toți din  sticlă ...  Și ce vrei acum? Să-ți cumpere omul  o sticlă de Courvoisier?!”                                      

 „A, nu zice Sacerdotul, să-mi aduci niște fotografii de la  serata  cu Blaga  de la Muzeul Unirii!”   Îi înmânasem Lui Horia  Zilieru, eseul meu  „Departe, foarte aproape de spațiul pur”  (http://filosofie-si-literatura.blogspot.ro/2012/02/departe-foarte-aproape-de-spatiul-pur.html), scris cu ocazia seratei culturale din 3 februarie  2012,  închinată lui Lucian Blaga,  cu o fotografie a Sacerdotului  la masa  prezidiului.                                         Discuția  s-a   îndreptat  inerent   spre amintirile din  tabăra de creație  de la Avrig. Mi-am asumat, din nou azi,  responsabilitatea  de a-l   fi  provocat pe Sacerdot, exprimându-mi admirația față de scriitorii americani de succes pe care îi citeam  în acele momente - George R.R. Martin, cu  faimoasa  epopee de ficțiune - Cântec de gheață și  foc  și trilogia  lui Henry Miller - Răstignirea trandafirie.                                                                                                          „Lasă-mă domnule cu americanii!” a   exclamat  vehement, poetul  Horia Zilieru (Pe-atunci nu știam că i se spune Sacerdotul, supranume ce i se potrivește de  minune).  „Ce  romancieri  mari   au  americanii?  Eu nu cunosc decât  un singur  romancier  mare. Pe Dostoievski! Dostoievski  este Dumnezeul   prozei”, afirmase sentențios Sacerdotul , într-o seară colocvială, cu coniac,  vin și bere,  în tabăra de la Avrig.                                                                                „Cartea   lui George R.R.  Martin  e o ficțiune de vreo 5000 de pagini”, spune Magicianul.  „Cred că are vreo 9000,  exagerez eu  monumentalitatea cărții americanului, dacă pun la socoteală și ultimul volum care urmează să apară. Cele cinci volume au peste 6000 de pagini.”                                           

 „Șase  mii o sută optzeci   și cinci   de pagini”,   precizează   contabilul  de la Junimea, consultând informația  în memoria telefonului.                                 

  Revoltat, până la mânie,  pe   un  anume   Lucian Pricop  de la Jurnalul Național  care scrisese   un   articol  denigrator    despre lașitățile omului  Zaharia Stancu  (Zaharia Stancu. Un agent al Siguranţei infiltrat în cultura română     din 5 octombrie 2012), Sacerdotul nu ia seamă la  digresiunea noastră   și  îndreaptă discuția  din  nou spre  autorul  Desculților.                                      

   „Cine este  acest  Lucian  Pricop?”  întreabă retoric  Horia Zilieru.  Cu părul lung alb pieptănat cu grijă, cu  sprâncenele groase și ochii albaștri, pătrunzători, cu gesturile  lui largi pare  mai degrabă  un  preot  ce propovăduiește evanghelia din amvon sau  un  solomonar decât poet.            

          „Ce  operă a creat el? Un ziarist de lemn cu limbă de lemn.  Mitici în delir cultural, așa  îi numea  Paul Zarifopol pe jurnaliștii ignoranți și superficiali. Acest Lucian Pricop  i-a pus,  lui Zaharia Stancu, eticheta   de <<agent  al siguranței>>.   Omul cu puțină  cultură literară  așa îl va percepe  pe  acest mare  romancier.  Că  scriitorul a fost  sau nu  agent al siguranței, asta  a găsit  ipochimenul  că-i  important, nu   opera lui!” 

                 „Acest Lucian Pricop, spre a fi  citit,  intervin  eu,    a aruncat, la comanda   patronului său, o  mizerie  mioritică,  cum au făcut atâtea otrepe,  ca   de pildă,  Patapievici,  care a  pus românilor  eticheta  patibulari. De ce nu-i critică romanul  Desculț cu care  Zaharia Stancu se împăuna că <<a parcurs globul cu sandale de aur>>?                                                                                      

   „Un onanist, domnule,  acest Lucian Pricop”, zice  cu năduf  Horia Zilieru.                                                                                                            „Maestre,   îl  temperează   Magicianul  rămas în  picioare cu mâinile sprijinite pe scaunul de la birou.  Să nu ducem discuția în emisfera  de jos,   licențioasă!...”                                                                                                           „Fiindcă nu i-a citit   opera  lui  Zaharia  Stancu, continui  eu,  a scris o mizerie,  ca orice ziarist ignorant care  caută senzaționalul.   Cum  remarca  Eminescu  în Scrisoarea I, despre   năravul ce îl au  <<adunătorii de coji>>, vânătorii de glorii facile, în general  non-creativii. ” 

„Astfel   încăput pe mâna oricui  - te va drege,
Rele-or zice  că sunt toate câte nu vor înțelege
Dar, afară de acestea vor căuta vieții tale
Să-i  găsească pete multe, răutăți și mici scandale –
Astea toate te apropie de dânșii…Nu lumina
Ce în lume-ai   revărsat-o, ci păcatele și vina,” 
 (M. Eminescu  - Scrisoarea I)                                                                  
 Am ascultat mai demult pe TVR cultual,  îmi continui eu  disertația,  pe  criticul acela gras cu ochelari … nu-mi amintesc numele.  Se vede că am aversiune față de critici  dacă i-am uita numele.  Zicea  că   romanul  Desculț, pentru a fi tradus  în toate limbile,  a costat cam mult Uniunea scriitorilor…  Cam asta voia a spune cu parcursul globului  în sandale de aur…”                           
„Alex Ștefănescu!” îl identifică    Emilian Marcu.  E  un critic bun, cu o cultură vastă…, moldovean din Suceava. Are un stil molcom de povestitor sadovenian.                                                                                                          Totuși,  Alex Ștefănescu  spune  într-un eseu, în  România literară  nr. 40 din 2002, dacă îmi amintesc bine  că, spre cinstea lui  și   spre deosebire de alți colegi de breaslă ai lui Zaharia Stancu, acesta  și-a  păstrat o oarecare demnitate  față de regimul comunist; asta pentru că avea o   abilitate tipic  ţărănească  pe care  o simţea de mic copil, pe care a etalat-o în jurnalism,  o abilitate ce era  excedată și de o  anume ură împotriva <<lumii bune>>".                               
 Dincolo de lașitățile omului, romanul în sine suferă  de exces gazetăresc și   propagandistic (asta este și cauza perimării sale),  de  absența unor personaje epice cu rezonanță, de abundența  unor personaje neinteligibile și grotești (Uţupăr, Uie, Gângu, Iţicu, Unturica, Dioaica, Tunsoiu,  etc. ), considerate cu mult prea multă amabilitate de critică drept pitorești.”
„Până la urmă,  mă hazardez   din nou în discuție, la  unele  lașități  toți suntem  supuși  când trăim   în   regimuri  politice  extremiste… și în  aceste condiții  este  <<normal>> să te faci frate cu dracul până treci  puntea.                      
 Poate fi  numit de  unii   cameleonism, dar ce poate  face individul într-un regim concentraționar  în care   moartea  sau  pușcăria ori canalul erau, nu doar  simple amenințări, ci chiar  anxietatea  de fiecare zi a existenței lor.                      
 Unii au admirat regimul fiindcă i-au dus de-acasă, de lângă  plugul cu boi și i-au scăpat de nevoi, pe alții șansa de a  deveni, din muncitori, agitatori politici sau instructori de partid.  Dar toți erau constrânși  de  noua   putere susținută de  forța tancurilor  sovietice.                                                           
 Există  în critica  românească  o   viziune   <<nouă>>, inițiată se pare de Monica Lovinescu,  prin conceptul   est-etic lansat de ea, în care se preconizează    a judeca scriitorul ca om   și  calitatea  sa  socială de creator, respectiv  opera sa.  Dar de la  a-l  judeca  pe scriitor ca om  și  până la a-i  pune eticheta de  <<agent al siguranței>>, fără a dovedi cu probe indubitabile acest  lucru,  e cale lungă în  împlinirea conceptului est-etic.
Mai grav e, când, nu omul, ci scriitorul   se  prostituează  de bună voie și nesilit de nimic  și de nimeni, ridică osanale sau denigrează   la comandă sau din interes pecuniar, cum au făcut-o mulți în vechiul regim  și cum o fac mulți și azi.  Cum face acest Lucian  Pricop, un  jurnalist mercenar   sau   H-R. Patapievici, un scatofil,  ori Mircea Cărtărescu care a  ridicat, fără  să fie   forțat, ci doar  din prostituție  pecuniară,   osanale,  portocaliilor și altora ce vor veni la guvernare.  Or, în scrierile   lui  Zaharia Stancu nu prea găsim  osanale aduse regimului comunist. Ce poate face  un  om, fie el  și scriitor,  în fața represiunii unei  dictaturi?   Să  se revolte și să înfunde pușcăria,  să fie ucis  cum a  fost ucis Lucrețiu Pătrășcanu   sau să „colaboreze”   în sensul de a scrie,  de a crea cultură, fie și propagandistică?                                                                     
 Ce-ar fi  făcut  acest Lucian Pricop, dacă  s-ar fi aflat   în situația   ingrată într-un regim  dictatorial, când orice scriere este  pusă în „cămașa de forță a cenzurii”(Andrei Cornea – Platon – Filozofie și cenzură)!?  Îl văd  mai laș,  mai lingău  și mai colaboraționist decât pe Zaharia  Stancu.                                       
 Procedeele folosite de orice sistem totalitar, fie politic sau religios, sunt   în   principal, forța  și persuasiunea. Orice sistem totalitar îşi impune ideologia şi menţine credinţa în ideologia extremistă prin teroare, prin  forţa brută, prin violenţă, prin trădare, prin instigare la lupta de clasă, prin manipularea permanentă a sentimentelor de iubire şi ură, prin  exaltarea  etosului naţionalist, prin  reducerea la minim a mijloacelor de subzistenţă şi egalizarea veniturilor, prin propagandă, prin inoculare  în mintea   copiilor şi  a tinerilor  a noilor  principii  şi a noii  ordini, prin exaltarea omului nou,  prin spălarea creierelor celor maturi şi, nu în ultimul rând, prin   pervertirea  cărturarilor, în speță a scriitorilor. În faţa terorii  politice cine  rezistă?
     Unii  intelectuali  au aderat  la comunism  din convingeri idealiste, cum a fost  Lucreţiu Pătrăşcanu, dar cei mai mulți,  constrânși  de regim,  ca  să nu ajungă  la Canal sau în închisori.                                                                      
 Dacă există o deosebire radicală între sistemul totalitar şi cel democratic, deosebirea se află  în sfera crimei,  a exterminării fizice a oricărui oponent, determinată  prin legi  de  politica  de  partid și de  stat.”                                          
 „Mai există  şi  altele, bine surprinse de  criticul  Alex Ştefănescu, intervine Magicianul, anume aceea a ascensiunii  incompetenţilor într-o  societate  a lipsei de competitivitate, unde   absența  concurenţei  individuale reale  generează lenea, delăsarea  și lichelismul.                                                        
 Soljenițîn, care a trăit în ambele  regimuri - cel comunist  şi cel capitalist   occidental, ne avertizează, însă,  asupra riscurilor competiționale  și a  individualismului exacerbat  în  democrație,  << iar lupta permanentă pentru acestea a întipărit pe numeroşi obraji din Apus, trăsăturile adânci ale anxietăţii şi chiar ale depresiei>> ( Discursul  lui  Alexandr Soljenițîn la  Universitatea   Havard    - 8 iunie  1978).                                                                                     ,, În   opinia mea,  încerc eu un discurs, democrației  îi lipseşte   ritualul de socializare. Absența ritualului  face ca omul să simtă singur, aruncat în propria-i  liberate. În Democrație, individul  se simte  izolat,   trăiește viața ca pe o  cursă permanentă,  ca aceea a  eroului  din nuvela Singurătatea alergătorului de cursă lungă, al lui Alan Sillitoe, care  duce un război de unul singur împotriva tuturor.                
 Ritualul de socializare, exacerbat în regimurile  extremiste prin  parade  paramilitare,   conferea   un oarecare sprijin protector  în fața  ostilității lumii,  nu  „sentimentul real   de comuniune socială” despre care vorbește psihanalistul Alfred  Adler,  ci  mai degrabă  un simulacru,  dar  care oferea măcar  o iluzorie  comuniune  de solidaritate,  de  stare dionisiacă,  chiar dacă avea ca  mesaj  subliminal  supunerea necondiționată -  spiritul de turmă (o turmă și-un păstor).         
 În  regimurile  politice extremiste, fie de dreapta sau de stânga,  s-a marșat  pe aceste  ritualuri paramilitare   -   cuiburile de legionari cu ritualurile lor mistice macabre  specifice, respectiv celule de partid  și    detașamentele de pioneri, utemiste,  comuniste,  cu ale lor  emanații ultranaționaliste și cântece patriotice;  toate acestea confereau  o oare  protecție psihică individului  față de ostilitatea lumii.
 Aceasta ritualizare  nu  este posibilă în   democrație. Totuși nevoia de socializare, mai ales la tineri, este stringentă. Drept urmare socializarea  în grup de tipul bandei sau găștii de cartier se produce  ad-hoc, fără ideologii și comandamente impuse. Acest lucru se manifestă  la vârsta adolescenței.              
 Mai târziu,  competitivitatea  sparge gașca, declanșează   individualismul și implicit  stresul și anxietățile existențiale.  Pentru cei    mai mulți  cele  mai nocive efecte ale stresului și anxietății  competiționale sunt îmbuibarea și obezitatea, alcoolismul  și consumul de droguri. Pentru nevrotici,  însă, căutarea  grupului  de socializare devine imperioasă și aceștia sunt adesea  primele victime ale unor crestoși falși și a  unor secte radicale.                                                                                                             
         În vreme ce, în democraţie, crima este acţiunea unor indivizi sau grupuri de indivizi delicvenţi,  din varii straturi sociale,  care acţionează impulsiv asupra altora, în sistemele totalitate crima este o <<raţiune de stat>>.                                                  
             Eliminarea fizică a adversarilor sau a potenţialilor adversari  ori  a oponenţilor este  o practica criminală   adoptată   de orice sistem totalitar, fie de stânga, fie de dreapta.                                                                                          
         Ca intelectual, Lucrețiu Pătrășcanu    a  realizat  pericolul Cominternist  asupra problemei naţionale, dar încercarea lui de a demonstra la al patrulea congres al PCR (Harkov - 1928),  că  moldovenii de dincolo de Prut sunt români şi sunt majoritari, i-a adus  din partea delegatului Cominternului,  Bohumil Smeral,  eticheta de <<oportunist de dreapta>> ce-l va urmări până la închiderea sa, în 1948,  de către Dej  și  lichidarea  lui în închisoare sub acelaşi motiv  naţionalist. Comunicarea  lui de la Universitatea din Cluj, când,   în  sala oglinzilor, răspunde la întrebarea unui student, anume că:  <<înainte de a fi comunist sunt român>> i-a adus condamnarea și moartea.
                 E suficient să citeşti mărturisirile lui Petre Ţuţea  şi, să le multiplici  la nivelul  intelectualităţii, din întreaga ţară ca să  realizezi drama şi tragedia românilor  -  ţărani, preoţi, intelectualii prinşi în vârtejul absurd  al acelor  vremuri.  Exaltarea ideologiei unei societăţii  ce se voia,  în teorie, a fi cea mai umană dintre toate societăţile posibile,  în practică   se dovedea  a fi cea mai inumană. ,,Ştiţi cum vorbeşte Magazinul istoric despre Doftana? Universitatea de la Doftana. Or, Ceauşescu când a fost întrebat unde  a învăţat carte, cică în temniţă. Eu am stat 13 ani uitându-mă pe pereţi. Şi când am spus << daţi-ne ceva să citim>> , ni s-a răspuns:<<V-am adus aici să vă tâmpim>>. Pur şi simplu!’’ (Petre Ţuţea – Între Dumnezeu şi neamul meu, Ed. Arta grafică, Bucureşti , 1993, pp. 27-28).
Tâmpirea intelectualilor în închisori, în deltă sau la Canal,  a fost metoda cea mai eficientă  pentru spălarea creierelor. Inspirat din gulagul rusesc, la rându-i inspirat din lagărele naziste, deportarea în condiţii deosebit de umilitoare pentru intelectualul obişnuit cu anumite rafinamente existenţiale, coborât  brusc  şi brutal  din bibliotecă  și dus la Canal,  era greu să reziste condiţiilor atât de vitrege, pe care generaţiile  şlefuite în biblioteci le uitaseră.  Viața  sedentară, viața de șoarece de bibliotecă  a şters din genomul lor  rezistența fizică la intemperiile vremii  și vremurilor. E ca şi cum ai transplanta o floare, fără să o adaptezi, pe pământurile siberiene.”
 „Ce a creat acest Lucian Pricop?”  întreabă din nou retoric,  Horia Zilieru. „Nimic! Sau ceva de genul  unui roman, ca  acela  al  unei Eve, pe care l-am citit din curiozitate,  în  care povestea experiența pe care a trăit-o ea,  într-o gară, când  a avut prima  menstruație. Vai, ce mai dramă!...   Da, ceva de genul acesta  poți citi la alde Lucian Pricop…”                                                           
 Sacerdotul mai ia o gură de vin. Într-un colț  al gurii îi rămâne o pată.                               „Maestre, zice  Emilian Marcu,  parcă a-i  fi  băut  cerneală. Dar bine c-o bem acuma  și n-am băut-o  în școală..., râde Magicianul de gluma spontană.  Trebuie întrebat Marius Tucă de ce a aprobat  în Jurnalul Național,   un asemenea  articol denigrator la adresa lui Zaharia Stancu?”                                     
 Cu același gest larg,  Sacerdotul dă a lehamite din mână. 
„Zaharia Stancu, continuă el,   știm ce a creat. Și dacă, în Desculț, a pune botnițe țăranilor,  la culesul viilor,  ar putea fi o exagerare,  deși nu putem cunoaște  dacă  nu a existat  un asemenea   specimen  de  boier cărpănos  până la patologic,   celelalte romane  sunt adevărate bijuterii literare;  Șatra - o  adevărată epopee într-o impresionantă ficțiune;  Jocul cu moartea, un picaresc metafizic  a cunoașterii vieții și morții  într-o aventură  inițiatică;  Pădurea nebună  - aspirația spre idealul iubirii  și al cunoașterii (creativitate        artistic-literară),  Ce mult te-am  iubit  - un imn  închinat femeii mamă. ”                        
 „Alex Ştefănescu se simte ofuscat de cazul patologic  al boierului care pune botnițe țăranilor și-l prezintă,  intervine Magicianul,  ca  un  scenariu propagandistic comunist.  <<Asemenea fapte, spune  criticul  nu s-au întâmplat în România>>, dar  probabil că Alex Ștefănescu uită, deliberat sau nu,  cât de josnic poate fi arivistul   în  lăcomia lui sau  insul tiranic   ajuns   în  sfera  puterii,  fie că-i român sau  că face parte  din alte națiuni   occidentale,  <<mai civilizate>>   cum le numesc   românii  de rând și chiar unii intelectuali.                                                                  
 Noi  românii  suntem barbarii de la marginea Europei?!... Așa pare că ne percepe onorabila Europă după  comportamentul  decrepit al iubiților noștri conducători care au pus botniţe, nu doar unei comunităţi dintr-un cătun, ci unui întreg popor (să amintim doar raționalizarea alimentelor în timpul  epocii de aur comuniste sau criza economică gestionată  de portocalii).                                    
 Cu ce  sunt mai umani şi prin urmare  mai puţin psihopaţi oamenii noștri politici raportați la  boierul care a pus botnițe  țăranilor, la culesul strugurilor,  al  lui  Zaharia Stancu?                                                                                           
 Că romanul Desculț  este  o juxtapunere de texte, că suferă de exces de jurnalism  și de propagandă  proletcultistă  sunt absolut de acord  cu  expozeul critic al lui Alex Ștefănescu, dar că un asemenea comportament  nu ar fi posibil   decât la psihopați, aici se înșeală.”                                           
„Teribil   este  romanul Jocul cu moartea continuă  Sacerdotul.   Apoi,    Ce  mult te-am iubit  nu e roman, în  adevăratul  lui  înțeles al definirii acestei   creații literare.  Este  mai degrabă un sublim poem  în proză  închinat  femeii-mamă, numit de G. Dimisianu <<cea mai   pură  carte>>.                                 
 Nu se mai amintesc  romanele din perioada interbelică  - Taifun  ( 1937)       - Oameni cu joben(1941), cu  notele lor critice  și scenele pornografice  la adresa potentaților vremii, bogați  și  depravați, mult   prea licențioase, scrise cu scop  evident comercial și pe care scriitorul nu vrea să le includă în opera sa.             
 Unii  consideră Oameni cu joben,  drept  un   <<roman de șantaj>>, scris la comandă se zice  -   o blasfemie   la adresa  familiei Manolovici ( una din cele mai bogate familii  evreiești din   epoca interbelică); alții  îl consideră un  atac la  adresa   înaltei societăţi.  Oameni cu joben este  scris cu  mai multă grijă,  pregătit în scop  literar.                                                                           
 Avea Zaharia Stancu, continuă Sacerdotul,  acolo  la Uniunea Scriitorilor,  o secretară  frumoasă  foc. Eu eram un puștan pe vremea aceea. Și povestea, cine povestea…, chiar a scris asta, eh,  îmi scapă  acum  că   l-a surprins  pe  Zaharia Stancu când i-o trăgea   secretarei  pe sofaua din birou. El n-a observat când  intrat   inoportun  intrusul,  era  complet absorbit de act, dar ea l-a văzut și  i-a făcut semn cu mâna să dispară…”           
„Ei, maestre ,  intervine  Emilian, elegant cum îi este firea,  observând  că discuția  riscă să devieze spre senzaționalul erotic,  acestea  le comentează  puștanii de liceu,  studenții sau ziariștii de la   tabloide sau alte ziare de scandal.   Să lăsăm  aventurile erotice ale lui Zaharia Stancu   în seama   ziaristului Lucian Pricop  de la Jurnalul Național, că tot îi fac plăcere <<răutăți și mici scandale>> cum le numea  Eminescu.”
Atenţionarea  elegantă  al lui  Emilian  își atinge scopul. Sacerdotul abandonează senzaționalul  porno-erotic   și   trece  la Titus Popovici.    
Vasile Anton,  fragment  din volumul în pregătire -   Iluzie, nebunie și frumos, într-o carte     
     

joi, 8 noiembrie 2012

Magicianul și Sacerdotul





Moto:  „Când i-am spus  într-o zi că scriu a fost teribil de emoționat. Ca și cum i-aș fi spus: << Am de gând să mă fac magician >> ” Henry Miller
      
           În ziua aceea de joi, 11 octombrie 2012,   nu bănuiam că  mă voi întâlni  cu  magia albă  și neagră. Căci  ce înseamnă  oare întâlnirea cu   pisica albă și  pisica neagră?  Nu oare  magia albă și magia neagră? Și magia albă sau neagră nu e ca și cum te-ai  întâlni cu un personaj din lumea de dincolo din a cincea dimensiune? E ca  întâlnirea  de gradul III, cu care americanul Steven Spielberg ne-a convins  de existența   extratereștrilor.  A scrie   un   roman nu-i  o formă de magie albă sau neagră sau  albă și neagră  sau o întâlnire de gradul al treilea?    
Îl sunasem  pe  Emilian Marcu, poet și  romancier ieșean,  membru al USR,   pentru a stabili  o întâlnire. Voiam să-i cer  câteva sfaturi în legătură cu  un  asemenea  proiect   literar.                        
    Era pe la ora două după   prânz când am  ajuns în  parcarea  de la Casa Pogor. Am zărit-o din mersul big smal-ului. Stătea tolănită   și dormita  pe capota unei mașini din   parcare. Ca o blondă  languroasă ce  face, tolănită pe capotă,   reclamă   unei  mașini de lux, pisica  albă  moțăia acolo sus.                   Am   parcat big smal-ul   aproape  de mașina pe care se afla pisica,  am căutat  repede  aparatul de pozat și-am surprins-o în imaginea clipei. Albă ca  un iepure   de Angora, mă privea sfidător  cu ochii ei verzi și reci, ca o blondă placidă ce se uită  lasciv și provocator la cumpărătorii de mașini.  Pisicii albe, la fel ca fetei  blonde, îi place pozatul. Dar în acel  moment  nu avea chef, o deranjam din visare …                  
          Încinsă de   soare, capota   mașinii era ca o sobă  pentru pisică. Visa probabil  că doarme  pe o soba  caldă, cum o blondă languroasă,  cu pielea  lăptoasă visează să doarmă în patul luxos  al  vreunui  grangur...                                
          În octombrie, temperatura  scade simțitor, dar,  în  faptul zilei,  soarele   mai are totuși puterea să  încălzească, iar pisica, percepându-i  căldura, a  asociat, probabil, capota  cu o sobă.         
      N-am intrat în  mintea pisicii să  văd de ce a ales  capota, dar mi-am imaginat  euristic acest lucru …                                    
          Totuși, nu  în fiecare zi vezi   o pisică  albă  cocoțată   pe capota mașinii. Pisica albă  pe capota mașinii era, poate pentru mine,  un semn,  un mesaj  ascuns ce  trebuia să-l decodez.  Mă grăbeam să ajung la întâlnirea cu scriitorul   ieșean  Emilian Marcu  și am lăsat decodarea pentru mai târziu.                          
       De ce asemăn o  pisica albă  cu o blondă languroasă sau de ce  compar  o   blondă cu o pisică albă?  Ce asemănări   ar putea fi  între o blondă și  o pisică albă?   Ei bine,  la prima vedere, niciuna! Dar, nu numai între blonde  și pisici, ci între femei în general  și pisici.                                                                           Femeile, fie ele blonde sau brune, roșcate sau șatene sau în alte  culori moderne  au ceva din  comportamentul felinelor.  
       Multe sunt „sălbatice” ca leoaicele, tigroaicele  sau ca  femelele altor specii  -   leopard, jaguar, puma  sau   linx, dar cele mai multe dintre  reprezentatele sexului slab (sic! care-i  oare sexul slab?!)  se aseamănă  cu  pisicile domestice. „Femeia e ca mâța; se lipește de cine o mângâie…”  spune,  Pe Donul liniștit  -    Mihail Șolohov.                          
          Unele,  puține  la număr,    ca  acele superbe  regine  ale junglei umane, se aseamănă   în  comportament  cu   leoaicele, dar  nu-l fericesc pe bărbatul care are ca soție  o leoaică. Nici măcar dacă-i președinte, rege  sau  parlamentar, fost  interlop sau mai știu eu ce pungaș penalist. Cât  de  leu paraleu va fi fost  sau va fi, soțul,  ei  bine, tot supus  leoaicei este.                                                                
          Dar să nu cădem în greșeala de a crede că toate  femeile  sunt prădătoare; mai sunt printre ele și inocente căprioare…  Cele mai multe, însă, se identifică  cu  familia  pisicilor  -   multe  rasate,  dar  mai  multe   - pisici  de maidan… Cu toate acestea  nu vă așteptați că  dacă-s domestice sunt mai puțin  agresive decât cele sălbatice.                                 
            Bărbații, mai ales cei din  înalta societate, să  nu uite că și cele  blânde  sunt dotate cu dinți și  gheare ascuțite. Domesticirea nu le-a diminuat instinctul de prădătoare. Ba, aș zice,  dimpotrivă!                                                                  O asemănare categorică  și de necontestat   a femeilor  cu felinele este că atât felinelor cât și femeilor le place căldura.  La căldură, femeile se întind  languroase ca pisicile…și se lipesc, vorba lui Șolohov, de cine le mângâie.             
           Acum,  să nu credeți, dragi cititoare, că bărbații ar fi  oameni, iar   femeile  doar  feline prădătoare  fără suflet  și nu ar avea și ei corespondențe  cu lumea animală. Ba poate mai mult decât femeile;  unii sunt și ei felini  - lei paralei, dar cei mai  mulți sunt  motani domestici sau și mai rău fac parte din familia bovine, ovine sau porcine.
           Întâlnirea  cu pisica albă am  crezut că-i   pur întâmplătoare, dar, după cum aveam să văd, nu a fost deloc, absolut deloc  întâmplătoare. De unde tragem  concluzia că nicio întâmplare nu-i deloc întâmplătoare.                       
        O de-aș putea să văd cu ochiul lui Shiva, dar deși   posed  acel ochi al lui Shiva, de altfel toți îl  posedăm, fiind  identificat  cu  epifiza  sau glanda pineală ( care   se aseamănă cu  un glob ocular și  are capacitatea    de   a vedea  totul  în spațiu,  360  grade  de jur împrejur  și  totul  în  timp  -  trecutul și viitorul) aș fi știut dacă aș  fi putut   pătrunde dincolo,   în cealaltă lume, în a cincea dimensiune  și aș fi văzut dinainte totul.  Extrasenzorialii   și paranormalii reușesc asta prin varii magii, dar  o ființă umană  normală, neînzestrată cu calități  paranormale  ca mine,  numai  prin   decorporalizare și  saltul  prin  moarte  e dincolo.                                                                                       
           Or, pentru a trece în cealaltă lume  și pentru a vedea  tot ce se petrece în lumea  pământeană  ar fi trebuit  să mor  sau să   experimentez  viața   la limita  morții,  să am, ca pitagoreicul  Epimenide ,,expert în catalepsie”, capacitatea de a   muri și învia când vreau.                                                                            Chiar de aș fi avut asemenea înzestrări paranormale nu m-aș fi  apucat,  nici  în ruptul capului, să hălăduiesc prin cealaltă lume de teamă  să  nu  pățesc ca Hermotin din Clazomene  care își părăsea  adesea trupul între viață  și moarte și hălăduia în cealaltă  lume, căutând aventuri   unde voia și unde dorea, pe  Pământ.                                                                                                  
          Odată, în timp  ce  Hermotin  evadase dincolo, lăsându-și  trupul acasă,    soția sa, Hermodor   povestește Plutarh (eu am aflat povestea  de la Ion Petru Culianu),  geloasă și sătulă de aventurile lui  prin celelalte lumi (în particular vă pot spune că nevastă-sa credea că  are dincolo o amantă),  ca să se răzbune  pe  adulterin,    i-a dat  trupul  dușmanilor  săi, Cantharizilor  dionisiaci, care l-au ars  și sufletul  nu a mai găsit, la întoarcere, receptaculul.                                         
     Să mor,  doar ca  să pot  prevedea dinainte  întâlnirea cu pisica  albă și pisica neagră, fie ele și simboluri ale magiei … Doamne ferește!
         Nu știam de era magia albă  fiindcă pisica era albă sau dacă nu,  tocmai  pentru că pisica  era albă  intram în  sfera magiei negre. Dacă   în tradiția  populară nu  este cert că  pisica albă  ar simboliza  magia albă, cu  siguranță   pisica neagră e simbolul satanei și implicit  a  magiei negre. N-am văzut  vrăjitoare sau vrăjitor, ori pe Satana să nu fie însoțit de o pisică neagră.
          În  ziua aceea  nu   a fost   în  intenția   mea să ajung  în parcarea  de la  Muzeul literaturii române, adică la Casa Pogor, sediul societății literare Junimea, unde s-au perindat fondatorii culturii  române Maiorescu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Slavici, Xenopol, Conta și alții. Dincolo de voința mea, forța  destinului m-a împins să ajung în parcarea  de la  Junimea.                               
        Pe  Emilian Marcu  l-am cunoscut, mai bine, în vara aceasta,   în tabăra de  creație de la Avrig.   Emilian  Marcu este  un adevărat magician al cuvântului.    Sonetele   sale  fascinează   cu metafore  care   pătrund  adânc în ființa spirituală a  omului  dedulcit la cultură: „Căderea unei frunze ne va-ngropa-n mistere” sau  „Înduioşat ca orbul  de lumină” sau „Cohorte  reci de frunze pe umeri iar coboară”. Îi cer să-mi dea romanul  Suburbii municipale, (patru volume)       dar nu-l are  la  birou.                                                                                            Un magician al sonetului   se avântă și  în proză?!  Un poet consacrat  să  scrie proză?!  Dar oare Eminescu nu s-a avântat  în proză? Nuvela  Sărmanul Dionis  e o capodoperă, dar puțini i-au pătruns înțelesul  și puțin i-l pătrund chiar și azi. În Sărmanul Dionis,  Eminescu văzuse   lumea, de dincolo,   din a cincea dimensiune.           Nu întâmplător Emilian Marcu  vede   creația  literară  eminesciană   drept  -  „Biblie limbii române” .  Cu Sărmanul Dionis,   Eminescu și-a depășit   cu   cel puțin  un veac, veacul.
          Emilian Marcu, cu  romanul   Suburbii municipale,  a pășit pe cărările    nebătătorite ale  prozei  poetico-mitice. A scrie în formule  arhetipale  e ca și cum a-i merge  pe nisipuri mișcătoare. Dar  adevăratele   încercări   ale artei  numai  prin   trecerea  peste   nisipuri   mișcătoare face să  poată  dăinui. Emilian Marcu și-a asumat deliberat acest risc  uzitând  de o   gândire paradigmatică   generată de   metafore și alegorii.                                                                      
         În Suburbii municipale,   Emilian Marcu  prezintă un personaj ce se aseamănă  cu  Eroul cu o mie de fețe  al lui Joseph Campbell(1968)  din mituri -   variații ale  unui arhetip  universal,  ce își părăsește  ținutul  natal și se întoarce ca ființă zeificată (Bătrânul Anticar).                                                                  
         Romanul  lui  Emilian  Marcu este o  ingenioasă  parabolă, cuprinzând  evenimente din cercul vieții cotidiene cărora le atribuie o semnificație  generală  și  superioară , o adevărată incursiune  în  timp  și spațiu, cu o lume prinsă   într-o  realitate  ficțională, ceva în  genul Project  Natal  Xbox, în care îl  identificăm  pe însăși autorul romanului în Bătrânul Anticar dar și  în  ,,Părintele Sava Gotul starostele grădinilor de zarzavat și al livezilor”.                                          
       Narațiunea   te face să   intri ca  într-un vis într-o  lume  reală construită  imaginar,   elaborată cu măiestrie prin   îmbinarea cuvintelor și frazelor ce redau  imaginea unui   real virtual. Citind-o te captivează, căci nararea  îi  oferă   cititorului  o plăcere estetică aproape de sublim.                                              Tetralogia lui  Emilian Marcu Suburbii  municipale (Lumea dincolo de lume; Mormântul călugărului  ioanit; Aducerea cenușii  la templu; Ultima cină a Paladinului) este  o invenție din  genul  mainstream-ului.                             Literatura  mainstream nu este  o literatură SF,  cum mulți tind a crede,  ci o transpunere  a realității  imediate a vieții noastre sociale într-o  plăsmuire  realistă. Scriitorul însă  refuză încadrarea în vreun gen. „Am scris cartea instinctual…”, mi-a declarat  Magicianul  într-o convorbire particulară.                   
         Dacă ar fi să compar Suburbii municipale al lui Emilian Marcu cu  Orbitor al lui Mircea Cărtărescu, aș spune, absolut dezinteresat și  imparțial, că Orbitor e un mic licurici, în pofida aprecierii criticii, mult pre binevoitoare, care  l-a  catalogat drept un reper al prozei românești contemporane. Egotismul – gen Dorian Gray  din Orbitor  spulberă farmecul și misterul crisalidei  fluturelui.                              
          Suburbii  municipale este o parabolă cu adevărat orbitoare.  Captivează de la început și până la sfârșit suburbiile  - „locul meu magic”, cum le numește Primarul. Stilul metaforic, în mare parte   poetic, amintește când  de cel al lui Mihail Sadoveanu, când   de-al lui Fănuș Neagu.                                                                                                                  Pentru a   percepe la adevărata lui   valoare estetică, romanul    Suburbii municipale, este   nevoie să  citești  o  bibliotecă de cărți, căci  scriitorul  ne introduce  într-un   halucinant amestec de  lumi  - medievale și moderne, de ritualuri  oculte  -  esoterice, religioase (simbolul mitic religios al nopții de Sânziene - noaptea trecerii  dintre lumi -  motiv eliadesc și sadovenian, revine la Emilian Marcu  în ritualul Ultimei   cine a Paltinului),  alchimice și   astrologice, cu misterioase   vânători  de mistreți  ca pe  vremea  comunismului,   pregătirea meselor pantagruelice, inclusiv  a  fuduliilor   porcilor  vânați  pentru   masa  de taină a Primarului  ,,să punem țara  la cale, să ne sfătuim cu e mai bine.”                 
           Acest  festin ascunde mizeria și boala, unei lumi pe care Primarul nu  o  mai vedea  - „lepra zidurilor”„Nimic nu-l mai lega de viața aceasta pământeană, nimic nu-l mulțumea , în nimic nu se regăsea.”                               
  Cina  de taină este împinsă cu fiecare volum spre ultimul. Toate aceste pregătiri grandomane,  toate rafinamentele culinare, tot acel fast descriptiv, toate planurile secrete, minuțioase, poruncite de Primar, au  darul de a ascunde  prăbușirea unei lumi „de catifea, pufoasă și moale”.
          Emilian  Marcu  este   un temerar care  joacă,  dintr-o   mare   iubire pentru spirit,  jocul  riscant al artei.  El nu se vrea un magician al cuvântului, ci mai degrabă  un grădinar care ne învață arta grădinarului cu mirabile semințe.  (Emilian Marcu - Arta grădinarului, Junimea, 2011) .                                             Titlu,  inspirat, cred eu,  de  volumul   Grădinarul lui Rabindranath Tagore,  Arta grădinarului al lui Emilian Marcu  este arta  a cuvântului   de mare migală, o  țesătură de  flori,  o  armonie a naturii cu spiritul celest,  în care sublimul   artei   grădinarului  constă  în   magii  exprimate   în   metafore ale naturii. Nu oricine  poate    pătrunde tainele  acestei arte   de a însămânța grădina cu mirabila sămânță.                                                                                        
            Adevăratul scriitor  este  un magician  temerar, nu  imitatorul  sau „adunătorul  de coji”, cum îi  numea Eminescu  pe compilatori  sau pe  imitatori.    Emilian Marcu  este   un creator de spirit   și  ca orice creator de  lumi  inteligibile, emite o energie pozitivă,   molipsitoare, sinergetică. „...Dacă ceea ce scriu  spune Emilian  Marcu  într-un interviu    ajunge la sufletul şi la  mintea cititorului este o adevărată minune  pentru mine.”
                   I-am  telefonat lui Emilian   și i-am  spus  că sunt în  parcarea de la Junimea.  Nu mai știam cu precizie unde are biroul  la  Casa studenților.  „Nu acolo!”  îmi spune Emilian. „Vino la Casa Studenților, la intrarea cu statuile domnitorilor.  Vino, dar să nu mi-l aduci pe  Liviu Apetroaie! Sunt supărat pe el… are darul de-a sări calul!”
         Emilian Marcu  este un elegant în relația cu ceilalți ca  și în relația  cu arta cuvântului. Se retrage din fața  „agresivilor”ca și  subculturalului.   Ca  om al  balanței și al    judecății drepte   exprimă, în relația cu ceilalți, o judecată sănătoasă ce vine  dintr-o  sănătatea morală de  bun simț ancestral al  țăranului român.           
        „Nu, nici gând îi spun, nu m-am întâlnit cu Liviu Apetroaie.  Sunt solo!” „Atunci vino!”                                                                                                           Cum parcarea din  fața Casei studenților  era supraaglomerată  ( la   rondul de la Biblioteca „ Mihai Eminescu” se  efectuează   lucrări de amenajare),  mi-am amintit de parcarea din curtea  Muzeului literaturii, așa că am tras la Junimea.                                                                                                           Atunci   am văzut  pisica albă.  Mi s-a părut   ciudat   ca o pisică să se cocoţeze  pe capotă  mașinii.  Profitând  de  indolența  ei, am pozat-o și am coborât   la Casa studenților. Pe când coboram către poarta muzeului, aud  în     urma mea  o voce  vag cunoscută –  „Margareta,  vino afurisito! Tocmai pe capota mașinii  ți-ai găsit să  torci?!  Pis.., pis…, hai  fată, vino la mama! Hai vino Margareta,  te așteaptă maestrul!...”                                                            
         Am rămas o clipă perplex. Glasul mi se părea cunoscut,  era al unei poete, dar nu-mi aminteam numele ei.   M-am întors  în direcția de unde venea  glasul  dar  nu puteam vedea din cauza  gardului.   Persoana care o chema pe Margareta se afla dincolo de gardul  muzeului.                                                                         Am văzut-o  în schimb pe Margareta, cum se scoală și se întinde leneșă pe  capota mașinii, apoi sare și   pășește   agale spre   direcția din care se auzea  glasul. N-am mai stat să cercetez  cine era  femeia care o chema pe Margareta.     Poetul Emilian Marcu mă aștepta și nu e în firea mea să mă las așteptat.( fragment - partea întâi)