„Păreau un stol
imens de vulturi care atacă și tot
atacă tot ce prinde în cale, fără nici un fel de alegere, dar și fără
niciun fel de izbândă. Un stol aducător de moarte fără sfârșit.”
Emilian Marcu - Tobele mute
Teza
lui Constantin Dram, anume că - „totul
este iluzie pe acest pământ”, în opinia mea este exagerată și lipsită de temei filosofic. „Totul este iluzie” este o
teză a idealismului subiectiv, îmbrățișat de filosoful
englez George Berkeley, anume că lucrurile sensibile (adică reale) „nu
pot exista decât într-un intelect sau în spirit.”
Nu pământul
este plin de iluzii , ci mintea umană. Natura nu este o iluzie ci o realitate obiectivă.
Nu putem scăpa însă de iluzii
pentru că imaginarul uman se hrănește cu iluzii. Din aceste motiv, din
fericire sau nefericire pentru om,
iluzia este mai puternică decât
realitatea.
În
iluzie este înmagazinat misterul, himera, fantasma pe care, din păcate,
mintea umană nu o poate lesne
decela de real. Cunoașterea e singura șansă a omului în a distinge iluzia
de real, adevărul de minciună, binele de rău. Și tot cunoașterea ne face,
conform mitului biblic,
egalii lui Dumnezeu: „Iată
că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele și
răul.” Este evident
că acest verset biblic
ne comunică mesaj
că acesta a fost momentul
când mintea omului biblic a
putut separa imaginarul de
real.
Schopenhauer
susține că Universul rămâne un „fenomen
cerebral” ca reprezentare a
inteligenţei omului și aici se vede
inspiraţia sa din idealismul subiectiv al lui Berkeley. Berkeley
își motiva teza sa idealist subiectivă , prin
ideea că „a exista înseamnă a fi perceput”. Doctrina stoică afirmă la fel, anume că realitatea
obiectivă există numai în prezentul
fiecăruia; trecutul şi viitorul nu există decât
informaţional – în mintea noastră, respectiv ca amintire, respectiv ca speranţă. Nu putem acţiona asupra lor decât
informaţional, nu şi material. Din
punctul de vedere al lui Berkeley ceea ce nu mai există și nu mai poate fi perceput, nu
a existat. Schopenhauer
nu neagă realitatea, la fel ca filosoful englez, afirmă, însă, că
în absenţa inteligenţei omului, universul ar dispare…
Împotriva viziune
schopenhaueriene, afirm că şi în
absenţa fiinţei care are capacitatea cerebrală să-l cunoască şi să-l înţeleagă,
universul continuă să existe. Informaţia
programat a universului
nu sfârşeşte odată cu dispariția
omului. Schopenhauer se bazează pe ceea ce idealiştii susţineau
cum că închizând ochii lumea dispare.
Concepţia sa este idealist-voluntaristă
uneşte, eclectic, teze ale idealismului subiectiv cu cele ale
idealismului obiectiv. Această viziune are ca susținere dogma budistă, anume că realitatea e iluzie sau o aparenţă.
Împotriva viziunii
solipsiste al lui Schopenhauer, afirm
că sistemele stelare, în care nu există viaţă rațională, acestea funcţionează în acelaşi mod inteligent, chiar dacă nu
există un observator dotat cu rațiune care
se le perceapă.
Această
viziune a lui Schopenhauer este, în cele din urmă, o viziune solipsistă – eu
singur! Este adevărat că
noi nu putem percepe obiectul material
în integritatea lui reală. Aşa
ceva este imposibil. Dar percepem informaţii despre el. Prin urmare, realitatea nu constă în senzaţii care s-ar forma în mintea noastră ci
din senzaţii care ne parvin sub formă de
informaţii din realitatea exterioară și
care sunt procesate de mintea umană. Senzaţiile,
din punctul meu de vedere, se definesc ca informaţii din lumea
exterioară, fie vizuale,
auditive, olfactive, gustative, tactile, etc., procesate de creier şi care ne
redau o imagine a realităţii şi nu
realitatea însăşi. În
dicţionarele de filosofie senzaţia este definită ca o reflectare a unor
însuşiri ale obiectelor din realitate care acţionează asupra organelor noastre
de simţ. Noi, însă , nu percepem însuşirile reflectate, ci informaţii despre
acele însuşiri pe care mintea le procesează
și le reprezintă în
gânduri, idei, imagini.
Ochiul, spre
exemplu, are o
dublă funcționalitate; este asemenea
unei camere de luat vederi dar
și monitor; imaginea captată de ochi este procesată de creier
și redată pe monitorul –ochi la fel cum o cameră de luat vederi captează
imaginea și o redă, după ce e procesată
de calculator, pe un monitor. Deși imaginea este imaterială, respectiv
informaţia este imaterială, ea nu poate exista, nu poate fi pusă în evidență dacă nu are un suport material, creierul, ochiul uman, aparatul
vorbirii și auditiv, respectiv - calculatorul, camera de luat vederi, monitorul, tableta, cartea, etc.
Mintea noastră cea de toate
zilele se poate întoarce în trecut sau se poate deplasa în viitor dar îi este
imposibil să acţioneze mai cu seamă asupra evenimentelor trecute din viaţă,
poate, doar, asupra celor viitoare prin schimbare de paradigmă.
Atâta
vreme cât prezentul fiecăruia este clipa, un moment suspendat între trecut şi viitor, realitatea
materială este doar clipa. Clipa este
„atopon” cum o descrie Platon (Parmenide, 156 d), adică în traducere –
„fără loc”, o categorie de tranziţie materiei, între repaus şi mişcare fără spațiu. Ea nu se schimbă nici din repaus
în mişcare, (decât în stadiul de sămânţă), nici din mişcare în repaus, (decât
în stadiul final, al morţii). Or,
dacă singura realitate materială este în prezentul fiecăruia şi, cum prezentul
fiecăruia este clipa, ajungem ca şi Schopenhauer la aceeaşi concluzie idealist subiectivă -
lumea nu există decât în mintea noastră, deoarece informaţia ei curge
permanent, nu stă pe loc, nici un eveniment material nu se opreşte în prezent.
Noi
trăim doar clipa, un continuum prezent în tranziţie. Privită din
acest unghi, oricine ar înclina să-i
fie de acord cu teza lui
Constantin Dram și cu idealiștii subiectivi, anume că „totul
este iluzie”, că realitate există
doar în mintea noastră. Dacă totul
este iluzie, atunci și
libertatea este o iluzie sau, cum spune Dram „cea mai nebuloasă problemă.”
Totuşi,
aşa cum am mai arătat, prezentul material al
lumii exterioare se află în afara minţii noastre. Dar lagărele sovietice nu mai există de mult, iar
comunismul a fost răsturnat în 1989, deci dacă nu
mai există în percepția actuală, toate acestea nu au existat?!
hiar și-n contextul acestor viziuni, nimeni
nu poate nega
existența istorică a
comunismului, a lagărelor sovietice siberiene sau naziste. Toate acestea
au devenit acum istorie,
adică informație memorialistică. Realitatea lor
istorică nu poate fi iluzie
și astfel negată chiar dacă aceste sisteme concentraționare și de
exterminare au dispărut din
realitate omenirii.
Dacă
totul ar fi
iluzie ar însemna
să negăm istoria, să negăm existența
părinților noștri decedați, a
bunicilor și străbunicilor care
au trăit acele vremuri de restriște; ar însemna să-i negăm pe cei
care ne-au conceput și care,
decedând, au devenit amintiri. Mintea
este un program informațional ce
procesează informații, iar limba comunică informațiile. Informațiile
comportă două importante componente majore: nu pot exista fără un suport material și nici
un bit nu poate fi transmis (comunicat) fără o cuantă de energie.
Iluziile sunt, cum afirmă Bacon, „idolii minții” - păcăleli,
înșelăciuni, aparențe , adică
informații false. Iluzia se
deosebește de eroare. O eroare
săvârșește Constantin Dram care,
tributar idealismului
subiectiv, confundă informația
cu iluzia…
Iertată-mi
fie îndrăzneala de a-l corecta pe profesor Constantin Dram. De altfel, nu e greu să te lași înșelat de iluzie.
E și mai greu, mai cu seamă, în epoca noastră virtuală, să deosebești iluzia de real, la fel cum e și mai greu a separa minciuna
de adevăr. Dovada este că miliarde de oameni, aș spune cea mai pare
parte a omenirii, își duce existența
sub vălul Mayei.
Din
acest motiv, în această epoca a
virtualității, manipularea minții
umane a devenit cea mai înaltă
artă a
instituțiilor de inteligență ale marilor puteri. „Minciuni
și fraze-i totul ce statele susține”, avertiza Eminescu, cu mai bine de un veac.
Și
iluzia este informație. Numai că e este
informație falsă, mincinoasă, himerică.
Iluzia
este o credință mistică, o
ficțiune, o vedenie, o superstiție de
gemul mi-a tăiat pisica calea sau o
dogmă ideologică cum a fost
cea comunistă ori fascistă,
care pe mulți i-a ademenit cu
etica egalității, echității și dreptății sociale absolute, cu „viitorul de aur” dar s-a
dovedit în practică o
mare și gogonată minciună.
Englezii
au numit iluzia delusion ceea ce ar însemna
nu numai o falsă credință persistentă care presupune,
fie o deformare a
realității de către mintea umană, fie o percepție deformată ca urmare a unor probleme psihice. Imaginarul este
un produs al softului stimulativ
și/sau inhibitor al minții
umane care transformă realul
vizibil sau auditiv în iluzii sau fantasme și invers, iluziile sau fantasmele în real
veridic. Un rol fundamental îl
joacă anxietatea sau angoasă
pe care nu le conștientizăm, care
afectează luciditatea
conștientului și deturnează
mintea de la
perceperea obiectivă a realului.
Din acest motiv, aserțiunea lui Constantin Dram trebuie reformulată
în sensul că „totul este informație pe acest pământ, totul
poate fi perceput integral
dacă mijloace tehnologice permit a
decela realul de iluzoriu;
problemă libertății depinde
de dreptatea socială a puterii constituite.”
Dacă, în
romanul Suburbii municipale, pentru lectorii neinițiați, este
mai greu de decriptat
parabola comunismului, în Tobele
mute alegoria este ușor
accesibilă. Chiar și cititorul
cu lecturi puține este hipnotizat de
arta magică uzitată de Emilian Marcu în acest roman în care este demascat sistemul concentraționar stalinist.
A scrie un roman ca Tobele mute nu este la îndemâna oricui. Mulți cred,
îndeosebi multe autoare, că, după
un pospai de lecturi, scriitura e o
recreere când nu ai ceva mai bun de
făcut. Dovada au făcut-o mulți, foarte mulți
autori,care, după revoluția
anticomunistă și dispariția cenzurii
s-au apucat de scris și s-au
ratat ca scriitori, după cum ne spune
Alex Ștefănescu, în celebra sa carte de critică
- Cum te poți rata ca scriitor.
Scriitura e o artă complexă, după cum o demonstrează romanul
Tobele mute. În acest roman, Emilian
Marcu a reușit să fascineze
lectorul, prin excepționala sugestie a
unei realități plauzibile, pe care o transmite mesajul lecturii. Remarcabilă
este viziunea autorului asupra
eroticului uman. Îndeosebi asupra eroticului feminin, de un fascinat romantism, pe care
doar un poet talentat o poate intui. Femeia, cu toate slăbiciunile ei carnale, se înalță
prin forța iubirii - a iubirii pentru aproape,
chiar dacă, în intimitatea ei,
există și o dorință erotică
ascunsă. Și mai înălțătoare este
iubirea nobilă a femeii pentru misterul nașterii, pentru progenitura care s-a născut. Toate acestea îl
fac pe lectorul Tobelor
mute să privească femeia ca pe o sfântă, așa cum bine a văzut-o și Eminescu chiar de e demon, e „sântă prin iubire”. Invitarea,
după negocierea cu comandantul lagărului, a câtorva prizonieri să petreacă
Crăciunul în satul lor (sat de femei) , este dincolo de erotismul feminin pe care autorul îl scoate în relief
ca mod de manifestare romantic
sau animalic, un act de umanism, un act
dominant al mentalului feminin,
pentru că dominantă, la acestea, este iubirea, legătura, unirea. Pentru femei,
iubirea este calea, adevărul și
viața. Din acest motiv, proporția cea
mai mare a enoriașilor creștini e
formată din femei, nu din bărbați,
și tot din același motiv,
religia creștină este dominantă în
lume. A petrece dincolo
de poarta lagărului, noaptea de Crăciun, în compania femeilor din satul Ivanovca,
echivala, pentru prizonierii aleși, cu o noapte de nesperată libertate și fericire. Libertatea este
în multe privințe echivalentul
fericirii. Și chiar al plăcerii senzoriale.
În condițiile societății umane, libertatea este
într-o permanentă relație de
servitute față de Dreptate. Dacă Dreptate nu e, nici Libertate nu e!
Vasile Anton Ieșeanu, 7 martie 2015, Iași
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu